Cînd am aflat, joi seara, la Goetheinstitut, că Günter Grass este laureatul premiului Nobel pe anul acesta, am simtit o emotie de o factură aparte. Era bucuria orgolioasă pe care ti-o dă confirmarea venită din partea unei instante superioare. L-am considerat totdeauna pe Günter Grass unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului nostru, pentru că stie, as spune, ca nimeni altul, să depună mărturie despre un timp complex, dramatic, care a schimbat fata istoriei. Toată opera lui se desfăsoară pe o arie spatio-temporală bine definită, în care trecutul si prezentul se potentează reciproc prin elementul uman de o inegalabilă veridicitate. Dacă, în urma unui cataclism cosmic, un vietuitor din altă galaxie ar da peste una din cărtile lui, ar putea lesne reface traseul lumii noastre pe ultima sută de ani. Günter Grass trebuia de mult să ia Nobelul; chiar dacă nu ar fi scris decît primul lui roman, Toba de tinichea, si tot ar fi meritat pe deplin această înaltă recunoastere universală.

Dar bucuria mea orgolioasă, de care aminteam mai înainte, are si o coloratură subiectivă. Am tradus Toba de tinichea, romanul care l-a si propulsat în elita literară universală. Un roman atît de viu, de veridic, de incitant prin multiplele trimiteri la biografia autorului, încît oricine citeste această carte ar putea să afirme că a pătruns în însăsi existenta lui Günter Grass. M-am implicat în acest text în asemenea măsură încît am avut sentimentul că eu scriu cartea. Mă aflam în fata unui document de istorie vie si nu-mi venea să cred că versiunea românească a acestui roman, tradus aproape în toate limbile pămîntului, a apărut abia la patruzeci de ani de la publicarea lui în premieră la Editura Luchterhand în 1959. Dacă ne-am întreba cum se explică acest mister, ar fi greu să găsim un răspuns exact. Mirarea e si mai mare dacă ne gîndim că Grass a avut totdeau