A-l rezuma pe Emmanuel Levinas, sub forma unei cronici literare restrînsă inevitabil la dimensiuni modeste, e o grea misie, la care, ca filolog si nu filozof, nu mă încumet. Pe de altă parte, părerea mea, care mă si încurajează să purced la acest articol, e că gîndirea lui Lévinas ar putea impregna, odată ce ar fi bine înteleasă, într-un mod foarte aparte, felul nostru de a trăi, nu doar reflectiile noastre intelectuale. Sîntem prinsi într-o lume a singurătătii si alienării, pe care le constatăm, împreună cu Baudrillard, cinic, fără măcar a mai regreta o vîrstă de aur, a apropierii de ceilalti, a întelegerii si simpatiei pentru ei. Trăim, cu alte cuvinte, într-un univers în care nu mai există nostalgie, pentru că nu mai există memorie, ci doar consimtire amortită la prezent, indiferent cum e acesta. Ca replică la un asemenea pesimism si relativism tipic unei gîndiri postmoderniste, Lévinas propune o redescoperire a Celuilalt, si implicit a unei lumi fundamentate pe grijă si altruism. Sună aproape aberant, pentru că indiferenta si egoismul sînt, orice s-ar spune, moneda de schimb a vremurilor noastre. Tocmai de aceea nu e simplă retorică introductivă mărturisirea cu care îmi deschid discutia cărtilor filozofului francez, ci mai curînd un deghizat avertisment adresat acelor cititori pentru care Lévinas e un nume încă doar sonor, nu si cu adevărat familiar. Un avertisment că, oricît ar părea de notoriu sistemul filozofic pe care îl propune autorul Totalitătii si infinitului ă si este, fără îndoială, măcar printr-o receptare la mîna a doua, via Alain Finkielkraut, tradus deja cu multe cărti în româneste, acesta vine totusi împotriva matricii epocii. Lévinas aduce o gîndire radical altfel, nu numai prin opozitie cu alte filozofii contemporane, cît prin simpla comparare cu reflexele noastre de a fi în cotidian, cu felul nostru de a trăi în virtutea unor