E greu si usor totodată să explic de ce m-a nemultumit expresia "Literatura zilei" folosită de Cristian Tudor Popescu în eseul cu acelasi titlu publicat în România literară lunile trecute... într-un fel sunt de acord cu o asemenea literatură explozivă, autentică, vie care se opune jocurilor postmoderne. Dar nu înteleg de ce această literatură trebuie să apartină numai zilei. Sunt iarăsi de acord cu antiteza om relaxat-om crispat. Mi-e de aceea îngrozitor de teamă nu atât de moartea literaturii cât de mumificarea ei în clinicile postmodernismului unde, în mod sigur, tot ce va fi viu va suferi operatia fatală a emasculării. Si cu toate acestea sintagma "literatura zilei" sugerează nu atât viată cât resemnare. În lupta cu abilitatea postmodernismului ea nu reuseste decât să înlocuiască o formă a efemerului cu o alta...

Mi se pare că e destul de comod să ne descotorosim de literatură. Sau e la fel de comod să absolutizăm literatura. A face literatură... Însusi verbul a face te descarcă de orice responsabilitate. Esti un artizan, un meserias al postistoriei, un lucrător care-si câstigă simbria. Mică, evident. A face se opune lui a crede, a iubi, a spera. A face este aproape o corvoadă pentru toti cei care au părăsit patria esentelor din dorinta de-a câstiga focurile de artificii ale unei epoci iluzorii si derizorii. Fiindcă suntem invadati de "ultimii oameni", de fiintele infantilizate pentru care viata se împarte fatal în două emisfere: muncă si distractie, nu avem altă posibilitate decât de-a adopta o atitudine desuetă.Atitudinea îndârjită, cum am arătat, e la rândul ei perisabilă. Să fii doar pentru o zi în mintea cititorilor, acesta e curat blestem! Să scrii repede si scurt. De acord! Si Cioran spunea: va veni ziua în care nu vom mai citi decât telegrame... Dar si rugăciuni! Între relaxare si crispare nu mai rămâne, deci, decât contemplarea,