S-au împlinit 25 de ani de la disparitia lui Zaharia Stancu (5 dec. 1902-5 oct. 1974), scriitor adulat de critică în anii maturitătii sale si aproape uitat după moarte. Înainte de război, Stancu a avut îndeosebi reputatia unui ziarist bătăios, cu vederi de stînga, în ciuda faptului că era si poet, si încă unul remarcabil, si romancier. O dată cu Descult, 1948, prozatorul este cel ce se impune atentiei generale. Dintre numeroasele si inegalele sale scrieri de fictiune sau memorialistice, două romane (Ce mult te-am iubit si Satra) au fost considerate cele mai originale. În ultimul sfert de veac, peste această operă întinsă si variată s-a asternut o uitare la fel de nedreaptă ca si laudele de care era coplesită în deceniile 6 si 7. Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăti. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerete, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia mentionate la bibliografie.
Taifunul (Nationala Ciornei, 1937) este un roman erotic, la persoana întîi, în linia Sebastian, Bonciu, Holban sau Sulutiu. Partea de jurnal intim, caracteristică prozei din anii ă30, e redusă, ca si aceea psihologică, nota comună venind din aspectul experimental al relatiilor dintre personaje, cu un apăsat accent pe sexualitate. În definitiv, singura preocupare a bărbatilor si a femeilor, fără exceptie recrutati din medii artistice si mondene, pare a fi copulatia. Descrierea e uneori îndrăzneată, dar nu scutită de perifrazele metaforice la care romanul nostru mai vechi apela în astfel de situatii. Senzorialul precumpăneste asupra analiticului. Titlul însusi e o metaforă pentru epilepsie, boala de care suferă protagonistul (care e si narator), un pictor asaltat de femei de toate vîrstele (alt cliseu al romanului vremii). Latura morală e ca si inexistentă. Un exemplu: o tînără violată îsi vede în continuare de aventurile ei ca si
