De mult de tot, la Oradea, prin 1954-55 ajungînd pe-acolo, am colindat acest oras austro-ungar în arhitectura lui care îmi place mult si în care vrajba dintre etnici si minorităti partidul comunist de la proaspăta conducere impusă o făcuse să se stingă, înlocuind-o cu lupta de clasă.
Atunci, curios de noutăti, mă plimbasem prin oras pînă ajunsesem la periferie unde, făcîndu-mi-se foame, mă gîndisem să intru într-o bodegă.
Se stie că ungurii servesc bine, mult si curat în birturile lor, care mai erau pe-atunci. Aceeasi senzatie tonică de bună stare aveam s-o încerc ceva mai tîrziu, intrînd într-un restaurant de la subsolul unei clădiri din Piccadilly Circus de la Londra unde se află un local german, - snitelul urias dînd mult peste farfurie,... berea... pîinea aurie, "de casă" ca pita din Ardeal.
Gastronomia fiecărui popor e pentru mine un indiciu foarte important de civilizatie. Tot astfel ca poezia si literatura lui. Cred că nu mă îndoiesc. Apreciez si o strachină de fasole aburindă cu un bulz de mămăligă alături tăiat musai cu firul de ată. Vreau să spun că nu contează atît rafinamentul mîncării, ci felul cum este ea prezentată, ca si ritualul mesei luate, plus rugăciunea... pîinea noastră cea de toate zilele...
Întîi, apropiindu-mă de usa birtului, - era pe la orele prînzului - auzisem de-afară niste zbierete puternice în interiorul localului. Normal. Nu-i crîsmă un'să nu cînte băutorul. Dar, sînt cîntece si cîntece. De jale, de of, de dor, de făcut omul să mai rîză,... "Si-aolicălică d-aolicăăăăă s.a.m.d. Urechea mea se deprinsese din copilărie cu sunetele Bărăganului si cu vocile. Dar zbieretele colosale ce se auzeau de dincolo de usa birtului... Mi-am făcut curaj, am apăsat pe clanta usii si am intrat. Nici n-am mai auzit clinchetul clopotelului de deasupra usii care avertizează birtasul, că un musteriu i-a trecut pragul
