S-A acceptat, cu un fatalism ce si-a tras bine pe chip masca luciditătii implacabile, că tranzitia implică pierderi. Pierderi în ordine economică, socială, culturală, chiar morală; dar nu s-a spus decît arareori pierderi, preferîndu-se, si nu fără temei, termenul, aparent mai tehnic, de sacrificii. Chiar dacă involuntară, cum probabil a fost în majoritatea cazurilor, această substituire nu e totusi inocentă. Dacă s-ar fi spus, cum firesc ar fi fost, pierderi, poate chiar pagube colaterale, desi expresia încă nu fusese inventată, nu era deloc improbabil să se pună în discutie justificarea lor, consecintele eventuale pe termen scurt si lung, ca si posibilitătile de a le reduce sau limita; pe cînd sacrificii contine tonica sugestie a recompensei ce va să vină, a cîstigului pentru care, desigur!, trebuie plătit un pret, mare sau dureros acum, dar generos răsplătit în viitor. Luciditatea proclamată, poate cu bună credintă, nu mai era astfel decît o poartă larg deschisă pentru o demagogie cinică, în numele si sub protectia ei reluîndu-se, uneori în aceiasi termeni, spontan redescoperiti, si întotdeauna în acelasi spirit agresiv si rudimentar, întreaga mitologie a "viitorului luminos" atît de mult si de specific exploatată de ideologia si de propaganda comunistă. Ajunsese această mitologie, în faza de decrepitudine a sistemului comunist, o simplă colectie de stereotipii, o moartă frazeologie ritualică, însufletită si productivă doar cînd era trecută în registrul deriziunii, al ironiei si al sarcasmului; a reînviat-o, paradoxal, tocmai prăbusirea comunismului, "viitorul de aur" fiind însă acum profetit ca realizabil prin renegarea imediată si totală a acestuia, o renegare dusă pînă la a-l refuza fie chiar si numai ca parte, dramatică, întunecată, dar nu mai putin reală, a istoriei românesti.

A FOST cea dintîi, dar probabil si cea mai gravă, înfrîng