Nu este deloc inoportun să amintim faptul că perioada de tranzitie, la noi, deceniul pe care tocmai încercăm a-l depăsi, a adus răsturnări importante si în domeniul vietii de concert, inclusiv în domeniul difuzării, al perceptiei creatiei autohtone, a creatiei zilelor noastre. Fie că este vorba de muzica autorilor nostri, fie de cea născută în afara granitelor tării. Este bine să ne amintim - chiar dacă nu ne face plăcere - că imediat după evenimentele din decembrie 1989, muzica zilelor noastre a fost pur si simplu expulzată din sălile de concert. În viziunea instrumentistilor orchestrelor, a sindicatelor acestora, în perceptia unei bune părti a publicului de concert, muzica românească - indiferent de calitate - era asimilată imaginii dictaturii deceniilor din urmă. Căci, în mod obligatoriu, ne aducem aminte, prima piesă a concertului trebuia să fi apartinut repertoriului românesc. Atunci erau preferate lucrările tematice de certă orientare ideologică. După aproape zece ani uităm prea usor acest lucru. Între timp situatiile s-au ameliorat. Se tinde spre normalitate. Nu ne place să ni se amintească, spre exemplu, faptul că în Franta cea prietenă - pe care tindem a o imita în toate cele - există o normă, un procent anume, de reprezentare a culturii nationale în cadrul productiilor publice. Mai ales atunci când este vorba de institutii de spectacole plătite, subventionate, din banul public; eventual de la bugetul central.
Atunci, în primii ani de după 1990, drept semn al reactiei firesti, a luat fiintă Festivalul "Zilele Muzicii Noi", festival initiat si organizat de Uniunea Compozitorilor, cu sprijinul Ministerului Culturii. Cu mari dificultăti, an după an, festivalul continuă până în zilele noastre. Se realizează o fericită proiectie a creatiei românesti în perspectiva peisajului componistic international, o firească pozitionare a muzicii zilelor noastre create