În ultima vreme narativul s-a extins, ca model teoretic de explicare a unor fenomene, fie ele ale lumii din jurul nostru ori ale celei dinlăuntru, în tot mai multe domenii. E o chestiune destul de recentă, ca amploare si calibru în acelasi timp, pentru că una este să aplici o schemă structuralistă minimală, cu actanti si intrigă, într-o disciplină umanistă gen sociologia, si cu totul altceva să transferi concepte ceva mai sofisticate tocmai pentru că sînt mai generale, precum reprezentare sau voce într-o sferă de investigatie cum ar fi aceea a stiintelor cognitive, ori chiar în cercetarea fizicii teoretice actuale. Pretutindeni te uiti în jur, as spune, fortînd evident, constient, nota, vezi numai naratologi pusi vrednic pe treabă. Cît cuprinzi cu ochii în lumea gîndirii, a stiintelor de toate felurile, numai fabule, personaje, scenarii, perspectivă si asa mai departe. Povestile au invadat laboratoare, tratate de psihologie, chestionare de sociologie, ecuatii matematice, si mai stiu eu ce soft bazat si el pe vreo intrigă buclucasă, cu eroi dar si personaje negative (virusii). Dar toate acestea s-au petrecut cu un pret. Povestea a fugit, de fapt, din literatură. Aciuîndu-se prin alte sălasuri intelectuale, a dispărut de unde îi era, la drept vorbind, locul. Din romane, din nuvele, din proză. Dezepicizarea literaturii care se scrie în zilele noastre e o chestiune evidentă, bine stiută, nu fac decît să enunt un truism. De altfel, fenomenul cu pricina face mîndri pe multi textualisti care nu au obosit încă să fie sterili, precum si o sumedenie de post-..., încîntati din principiu să anunte vreun deces de ultimă oră, indiferent al cărui concept ori curent pînă mai ieri socotit important. În literatură, astăzi, epicul e surghiunit în zonele triviale, în melodramă, roman de consum, sau, dacă apare, e minat din interior de o voce parodică, ciuntit, sabota