Spre deosebire de exilul celorlalti pasoptisti, cel al lui Heliade Rădulescu trezeste tuturor amintirea neclară a unor împrejurări mai mult sau mai putin burlesti care l-ar caracteriza; cauza este, desigur, pasajul cunoscut din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, în care, parafrazînd scrisorile poetului, Călinescu reconstituie imaginea caricaturală a unei familii întretinînd cultul fostului locotenent domnesc si a unei femei obsedate de ideea necredintei sotului, care "îngenunchea la icoană cu fetele sale si cînta cu ele în cor rugăciuni pentru ferirea bărbatului de ispitele femeilor. Ca să scape de scene, fostul caimacam rătăceste noaptea printre ruinele din Chio... I se inspectează corespondenta si sub toate numele sunt bănuite femei... Eliade n-are nici un ban si copiii îi dau cîte douăzeci de parale pe furis. Ba i se ascund si cizmele, ca să nu poată iesi din casă..." (ed. 1941, p. 135-36). De la Călinescu, imaginea a trecut cu usurintă în paginile diversilor continuatori si în fondul general de "idei primite". O privire mai atentă asupra acestei chestiuni, care nu este fără legătură cu trăirile lui lirice din acei ani si care în orice caz poate arunca lumini concrete asupra omului, nu s-a încercat.
Se stie că, gonit din tară de înfrîngerea revolutiei de la Bucuresti si de decretul caimacamului C. Cantacuzino, care exila principalii ei conducători, în primăvara anului 1849 Heliade ajunge la Paris venind - pe o rută ocolită si primejdioasă - din Transilvania, de la Brasov, unde-si lăsase familia. La Paris el se implică imediat în activitatea emigratiei, în propaganda în favoarea revolutiei, a cărei flacără nu o credea stinsă, încercînd să contribuie la armonizarea relatiilor dintre compatrioti etc. Corespondenta lui, si a celorlalti emigranti (amici sau inamici), este reflexul acestei imense cheltuiri de energie. S-
