O societate veselă sărbătorea la domnul Nelu acasă nu mai stiu ce: poate o onomastică, poate o avansare, poate un deces. Cineva care sorbise din luleaua neamtului peste măsură, pierduse cheia timpului si mărea larma cu întrebarea stridentă: "În cîte avem astăzi?" Doi din cei ce stăruiau în trezvie răspunseră prompt: "Douăzecisitrei". Numai domnul Nelu, care exagerase cu ciocnitul paharelor, pronuntă niste vorbe neîntelese, cam asa: "Nu e adevărat. 32. Auziti, 32!" Alti musafiri negară necesitatea apelului la cifre, primarul comentă deosebirea dintre calendare la crestini, la musulmani si persani. Domnul Nelu se supără pe cel ce vorbise primul: "Dumneata să taci! Pentru mine nu existi. Pleci cum ai venit. Nu întelegi că am rămas singur?" Pe noi, prietenii săi cei mai apropiati, refugiati acum în spatele sobei calde, nu ne văzuse.

Mai era cineva: străinul care ne încîntase cu povestirile sale, stătea rezemat pe o bancă de lemn si privea în gol. Nu era oboseală, nici ebrietate. Ochii lui negri ca mura cîmpului răspîndeau o tristete nemaiîntîlnită. Îmi trăsei scaunul lîngă el si îl privii lungă vreme. El observă mutarea mea strategică, îsi încreti fruntea nemultumit, apoi îsi răsfrînse buzele - o declaratie de capitulare.

"Iertati-mi că vă stingheresc. S-a pronuntat aici de mai multe ori cifra 23 si de fiecare dată am remarcat că v-ati schimbat la fată. Era ca si cum se stinge lumina si ne prăbusim într-o prăpastie." - "23 este o cifră foarte importantă în viata mea." - "Sîntetei superstitios?" - "Nu m-am întrebat niciodată. Probabil. Douăzecisitrei reprezintă ziua din luna noiembrie cînd am fost prefăcut în altă fiintă. Viata mi-a fost spintecată în două - o parte copilăria care la douăzecisitrei s-a stins, a doua parte iadul."

În linistea deplină ce se revărsase, explodă vorba străinului: "Oare e păcat să ucizi pe o slugă a diav