Departe de a fi un hobby, cum este pentru multi colegi de breaslă, poezia Lilianei Grădinaru, medic, doctor în medicină, membru al Uniunii Scriitorilor din România, este un crez si o vocatie, un blazon de idealitate. Poeta face parte din familia sufletelor tari, uneori chiar cu riscul subestimării solutiilor estetice. Scrie si tipăreste cu suflarea timpului în ceafă (8 volume între 1993 si 1999), îsi denuntă intensa nevoie de confesiune, de identificare, în fond de legitimare a unei vieti, menite să aducă mărturie despre alte vieti. Fie că este vorba de părintele său, întemnitat la Aiud, fie de mortii nevinovati din Dcembrie ^89.

Prin însăsi structura sa sufletească, Liliana Grădinaru este atasată traditiei românesti, valorilor sale, de unde si preferinta poetei pentru "inactualitatea" expresiei, aflate mereu în matca unei idei, a unui mesaj moral si de multe ori polemic. Poeta nu pregetă uneori să numească, să califice si să explice cuvintele, de unde si o anume senzatie de reiterare discursivă a unor motive si obsesii. Există oare un poet autentic în absenta obsesiilor? Fapt e că poezia Lilianei Grădinaru nu este o poezie feminină în sensul supralicitării vocalizelor senzoriale, ci una a luciditătii, a grilei critice, dar si a armonizării spiritului cu miturile personale; fie că e vorba de câmpia Deliormanului si a Burnasului natal, de mitul rezistentei în fata unei istorii aberante, de mitul crestin sau mitul albului. Acesta din urmă, cuvânt-cheie al poeziei, recuperează valente biografice si poetice, sacre dar si umane. Valente si clipe de gratie si echilibru vital, euforic până la uitarea de sine în peisajul heraldic. Ceea ce nu înseamnă că Liliana Grădinaru uită în cel mai recent volum Memoria tăcerii (Ed. Eminescu, 1999) cei cincizeci de ani de absolutism comunist simbolizat de "acvila cu teastă goală" ce-a pătruns prin efractie în i