Cartea lui Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, tradusă de Ion Pop (autor si al unei prefete) pentru Editura Institutul European, ar fi putut să se numească, după părerea mea, Omul înrădăcinat. Depinde cum întelegem termenul de "rădăcini". Todorov are propria sa definitie, dar volumul stă, totusi, sub auspiciile a ceea ce ar urma, în chip firesc, să treacă drept teritoriu comun de întelegere: un motto preluat din Le Petit Larrouse, unde citim că a dezrădăcina (v. tr.) înseamnă "1. A face pe cineva să-si schimbe tara, mediul, cadrul" si " 2. A tulbura, a buimăci, a dezorienta prin schimbarea obiceiurilor". Un depeizat Tzvetan Todorov cu sigurantă este: născut si crescut în Bulgaria pînă la o vîrstă adultă, el îsi petrece viata, de zeci de ani deja, la Paris, călătorind de cîteva ori pe an în Statele Unite, unde, după propria sa mărturisire, are nu numai rude si numerosi prieteni, ci chiar un fel de mai mare confort profesional, nu în sensul de "la-el-acasă", cît de urmărire coerentă si fără sincope de implicare subiectivă, a vietii intelectuale de peste Ocean. Dar dezrădăcinat, acest intelectual rafinat, cu spectaculoasa sa carieră, cu o flexibilitate a mintii de invidiat si cu aerul lui serios (în scris), de apărător cu convingeri netulburate al drepturilor omului de pe pozitii filozofice, nu social-militante, nu este. Categoric nu.
Poate de aceea Omul dezrădăcinat e o carte care m-a intimidat cumva. Gîndită si anuntată de către autorul ei ca o autobiografie, ea te încurajează să o citesti ca atare, mai ales că titlurile capitolelor par a trasa jaloanele unei călătorii-viată: partea întîi se numeste "Originar din Bulgaria", a doua "Cetătean în Franta", a treia "Vizitator în Statele Unite". Există, fie si în simpla enuntare a acestor titluri, foarte limpede sugerată o anumită conceptie de sine, felul în care Todorov se recomandă. Dar nu e vorba de o
