În 1989 apărea la Editura Minerva, în colectia Biblioteca pentru toti, romanul Manuscrisul găsit la Saragosa al lui Jan Potocki (în traducerea lui Mihai Mitu). Ca orice carte bună, se procura greu si circula, cu mare rapiditate, din mînă-n mînă. Am citit-o pe nerăsuflate. Am recitit-o acum doi ani cînd a fost publicată într-o traducere completă la Editura Nemira si am retrăit bucuria abandonului într-o lume ciudată si planetară parcă, compusă dintr-un amestec, si el ciudat, de realitate si fantastic, cu o alchimie specială a scriiturii bazată pe povestirea cadru. Un fel de captatio benevolensis pentru a fi prins într-o aventură spirituală de înaltă tinută. Cînd am aflat că regizorul Alexandru Dabija a făcut un spectacol după Manuscrisul găsit la Saragosa am avut o retinere, probabil dintr-o neputintă personală, neimaginîndu-mi cum un roman stufos, cu complexe trimiteri culturale, coplesitoare pe alocuri, poate fi ordonat într-un scenariu dramatic în care naratiunea să fie atenuată si revelate alte mijloace de expresie. De aceea, înainte de premiera ce a avut loc de curînd si în România (pentru că spectacolul s-a jucat în premieră mondială în cadrul Festivalului Theater der Welt de la Berlin, la sfîrsitul lunii iunie, pe scena de la Hebbel Theater), la Teatrul Odeon (Saragosa - 66 de zile fiind o coproductie Philip Morris, SMART si Teatrul Odeon) am reluat romanul, încercînd să-i imprim propriei receptări o lectură dramatică, teatralizantă. Greu. Aproape imposibil pentru că, nefiind regizor, îmi lipsea ideea, gîndul care să atragă, ca un magnet, o structură nouă, scenică a romanului. Firesc. Mi-am depăsit atributiile. Eu sînt spectatorul.

Mărturisesc de la început că Saragosa - 66 de zile al lui Alexandru Dabija este minunat, este o desfătare spirituală. Toată montarea este ridicată pe un pilon fundamental: forta artei. Teatrul poate amestec