Pe fascinanta Alice Călugăru o întâlnim la paginile 83-89 (tom I, 1925) din Antologia poetilor de azi a tandemului Pillat-Perpessicius. Născută în 1886 la Paris, unde va reveni să se instaleze definitiv în 1912, această importantă poetă pare a fi fost partial trădată de o prea mare încredere în limbajul poetic al epocii - primul sfert al secolului XX. Din cele 7 piese din antologie (toate scrise si apărute între 1906 si 1913), doar 3 sunt exceptionale, celelalte pierzându-se parcă în fondul sonor al vorbăriei lirice ambiante. Si din ele răzbat sugestii demne de atentie. Asa, ultimul distih din "Nuferii" (din 1906) exprimă un gând rostit, mai târziu, de Lucian Blaga privind paradoxul acestor flori: "Ei sorb în ploaia de lumini/ cu însetate rădăcini /(...)/ noroiul cel adânc din care/ hrănesc de mult zăpada lor." La Blaga, constatarea similară e bine reliefată de tonul interogativ: "Nu stii/ că numai în lacurile cu noroi la fund/ cresc nuferi?"

Prin 1969-1970, am citit o întinsă culegere din poeziile publicate de Alice Călugăru în placheta Viorele (1905) si în marile reviste din preajma Primului război mondial; n-o am la îndemână, dar stiu că parcurgerea ei confirma aprecierile lui George Călinescu din Istoria literaturii române. Acesta cita, partial, si "Ploaia" (din 1912) - un poem delicat unde, parcă în pofida versificatiei laborioase si a lexicului vestejit, cu epitete automate ("plânsu-i cel zadarnic"), se înfiripa o abstractiune antropomorfică, cea a ploii văzută ca o femeie elegantă din afisele "de la Belle Epoque":

Azi am văzut, înfiripată, fiinta ploii mlădioase:

avea o haină cenusie si fosnitoare de mătase.

Purta pe umeri mii de lanturi subtiri, de-argint, până la brâu,

dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure de râu.

Si de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,

s