Care credeti că e replica cea mai des folosită în filmele americane, o replică întîlnită, zic statisticile, în peste 80% din filme? N-o să ghiciti: "Să iesim de aici"! Filmul american a ajuns la o asemenea perfectiune în exploatarea si asamblarea poncifelor încît, în mileniul trei, ne putem imagina un computer scenaristic apt să combine singur replici deja verificate - de la "Să iesim de aici!" pînă la, să sicem, "Play it again, Sam"... Din fericire nu sîntem încă în mileniul trei. Deocamdată, mai există regizori care îsi pot permite să fie geniali, cu oricîtă "ineficientă". Bunăoară Woody Allen.

Woody Allen are o slăbiciune declarată pentru Venetia, drept care a acceptat să-si trimită noul film -al 32-lea- Sweet and Lowdown, în festival (ca întotdeauna, în afara concursului). O falsă (si o farsă) biografie romantată, despre un geniu al jazz-ului în America anilor '30, un personaj inventat de Woody Allen după chipul si asemănarea ironiei si melomaniei proprii. Un personaj pitoresc si excentric, fanfaron, cleptoman, caraghios, grandoman, dar, peste toate - si împotriva tuturor! - un talent divin. Un geniu - perdant, patetic-buf, un copil mare, care stie că e "mare", se laudă mereu cu talentul lui, dar, de fiecare dată, nu uită să mentioneze că există unul care cîntă mai bine decît el! (din această "nevroză a numărului doi" Woody scoate efecte încîntătoare!) Acel "unul" pomenit mereu în film, "tiganul care cîntă în Europa", e un personaj real, un chitarist intrat în istorie si drag lui Woody Allen, Django Reinhardt (1910-1953; un magician al chitarei, care avea două degete, la mîna stîngă, paralizate). În personajul chitaristului "nr. 2", Sean Penn realizează unul dintre cele mai fabuloase portrete tragi-comice pe care le-a cunoscut, pînă acum, ecranul. E greu de presupus că viitoarele Oscaruri vor putea să-l ocolească pe Sean Penn. Tot pentr