Denumirile literelor - utilizate în practica curentă a comunicării mai ales în citirea diferitelor sigle si abrevieri, sau în situatiile în care se cere lămurită scrierea unui cuvînt (de pildă la telefon) - cunosc, în româna actuală, o variatie destul de mare. Sistemele practice de transpunere în oralitate a semnelor scrisului sînt mai diverse decît s-ar crede: de la mai complicatele "nume ale literelor" (sistemul, folosit pe vremuri si în scoala românească pentru a desemna litere ale alfabetului chirilic, e evocat de pildă de Ion Ghica - "on, mislete, ucu: omu..."), la denumirea minimală si standardizată printr-o silabă, reprezentînd vocala corespunzătoare literei sau consoana însotită de o vocală (a, be, en, sî etc.). Pentru transmiterea telefonică a scrierii exacte a unor cuvinte, există obiceiul de a indica fiecare literă printr-un nume mai cunoscut, care începe cu litera respectivă; la noi, în uzul curent (nu mă refer aici la practicile profesioniste ale telefonistilor), alegerea e liberă, preferîndu-se nume de persoane (V de la Vasile, V de la Victor etc.); în alte limbi, s-au conventionalizat si s-au fixat anumite asociatii (pentru italiană, de pildă, se recurge la nume de localităti, în asociatii stabile pe care le înregistrează chiar dictionarele: V ca în Venetia, A ca în Ancona, B ca în Bologna etc.). Chiar în modul de desemnare cel mai răspîndit al literelor, există la noi solutii diferite, deci ezitări si confuzii. Alături de tipul de citire indicat de norme (constînd în genere în adăugarea la consoană a vocalei e: be, ce, de), apar variante provenite din mai multe surse străine (bi, ef) si persistă mai ales sistemul popular, cel mai apropiat de corespondentul fonetic al literelor, neglijat în explicatii dar practicat pe scară largă: bî, cî.... În consecintă, o literă poate fi adesea desemnată în mai multe feluri: litera L este citită