În anii saptezeci si optzeci am programat, la Editura Minerva, aparitia tuturor istoriilor literaturii românesti ale lui Nicolae Iorga. Mai înainte, în 1968, Editura Univers reeditase Istoria literaturilor romanice. A fost un îndrăznet act de restituire integrală a operei de istorie al literaturii a marelui savant, răpus în preajma celor 70 de ani ai săi, de un comando legionar. Si, totusi, rămăsese ceva lăsat la o parte în acest vast santier de restituire. Este introducerea sintetică a literaturii române publicată în 1929, după stenogramă. Pe acesta, însotit fireste de micul ciclu de conferinte despre arta si literatura românilor, l-a editat, acum, de învătatul istoric dl Andrei Pippidi, nepotul cărturarului. Această introducere sintetică a fost prilejuită de un moment tranzitoriu. Cînd Ion Bianu, profesor mediocru de istoria literaturii române la universitatea bucuresteană, a fost pensionat, s-a decis ca această catedră să fie împărtită în trei (veche, modernă, contemporană). Pînă a se da cuvenitele concursuri noilor catedre, Consiliul profesoral l-a rugat pe N. Iorga (pe cine altul?) să tină studentilor un curs tranzitoriu, care, s-a demonstrat, începea cu perioada veche si ajungea la momentul Sămănătorului. Totul în patrusprezece capitole care, evident, au ocupat mult mai multe ore de curs. Nu e, mă grăbesc să precizez, o istorie analitică de opere, ci o rapidă (sintetică) trecere în revistă a istoriei literaturii române (de altfel, profesorul o anuntă la lectia inaugurală), stăruind în ideea de a releva legăturile interioare si principale ale scrisului românesc.

Să notez, mai întîi, o observatie despre componenta slavonă din spatiul vechi cultural românesc: "Nu se poate vorbi de mărturisiri ale sufletului românesc în forma slavonă. Fiindcă aceasta era o cultură de împrumut: era cultura biblică trecută la Bizant si de la Bizant la slavii de di