O specială ocazie de manifestare "în fortă" a ideologizării a constituit-o momentul Eminescu, în 1949 si 1950. Operatiunea de trucare si anexare a fost precedată de scoaterea perfidă din circuitul comercial si din rafturile bibliotecilor a editiilor operelor poetului, dinaintea instaurării comunistilor la putere. Printr-o astfel de "lovitură ascunsă" s-a urmărit ocultarea Doinei, ca si a tuturor textelor politice eminesciene, orientate împotriva Rusiei, în spetă a cunoscutului ciclu de articole, apărut în Timpul, în 1878, închinat drepturilor noastre asupra Basarabiei. Evident, "scurt-circuitarea tehnică" a legăturii dintre Eminescu si cititori a inclus si eliminarea primelor trei volume de Opere, îngrijite de Perpessicius, tipărite între 1939 si 1944, seria fiind reluată abia în 1952 (nu fără o critică la adresa prefetei, taxată de Petru Dumitriu drept o "poticnire", prea putin politizate, necorespunzătoare cerintelor, în acel moment exacerbate, ale politrucilor culturali) si terminată abia după încă patru decenii. Cel dintîi exeget care a apelat la procedeul asimilării "proletare" a poetului a fost însusi Călinescu, care a pus accentul, "în demonstratia sa destul de servilă", pe "egalitatea funciară" dintre muncitorul manual si cel intelectual, ambii stigmatizati de mizerie: "Afară de rari cazuri, cărturarul a fost un declasat, un muncitor ducîndu-si viata de azi pe mîine. Soarta marelui cărturar de pretutindeni nu s-a deosebit în general de aceea a lui Eminescu, relegat într-o odaie goală, în fata unei mese de brad". În acest punct, Emil Iordache recurge la o apreciere a unui cercetător rus, I. Mineralov, care, într-un eseu publicat în 1991, relevă în acest tip de judecăti un caracteristic procedeu de falsificare a memoriei practicat de comunisti, deoarece "dacă omul este convins că viata înaintasilor săi a fost doar o îngrămădire de gunoi, rus