Disparitia criticului de teatru Cristina Dumitrescu a tulburat apele teatrului românesc. Nu doar pentru că nimeni n-a înteles graba ei de a pleca dintre noi în plină formă profesională si cînd mai avea atîtea de spus. Nu pierdem doar un om de o verticalitate recunoscută, ci, mai ales, un factor de echilibru într-o lume labilă, tentată mereu de extreme fie într-un sens negativ, fie într-unul pozitiv. În toate discutiile plecînd de la un eveniment teatral - spectacol, turneu etc. - sau de la o situatie specială, într-un juriu, colocviu sau într-o întîlnire a biroului de conducere a sectiei române a AICT, Cristina Dumitrescu îsi mentinea calmul, tonul era limpede si ferm, avînd forta de a linisti lucrurile si de a le conduce spre zona rationalului. Avea stil si metodă de lucru. Nu puteai omite punctul ei de vedere chiar dacă îti convenea sau nu. Criticul nu este o persoană agreată în breaslă, iar în teatru, unde histrionismul este în prim plan si umorile clocotesc mereu, atitudinile fată de critic sînt schimbătoare, extrem de subiective si, uneori, agresive. O autoritate însă este greu de contestat si nu se află într-un echilibru atît de precar, încît să fie înclinată de vîntul vorbelor sau intemperiilor ocazionale. Cristina Dumitrescu avea un stil precis, ferm, sever de a aprecia. Nu jignea pentru că iubea si pretuia mult prea tare teatrul si meseria ei. Punctul său de vedere încerca să se mentină aproape de performante sau să-i amendeze pe creatori cînd se îndepărtau de ea. Orice afirmatie era însotită de argumente, iar criteriile de valoare erau principalul motor al mecanismului după care functiona. Meseria aceasta, pentru a fi făcută la nivelul de sus, are nevoie de putere foarte mare de dăruire, de sacrificii. Iarnă, vară, ploaie, frig trebuie să fii prezent acolo unde se întîmplă ceva: o premieră, un festival, un simpozion s.a.m.d. Un critic trebuie s