În filmul "Fire line" există o scenă revelatoare pentru spiritul riturilor. În timpul unei peregrinări a preşedintelui SUA prin Washington, maşina blindată a preşedintelui înainta încet pe străzi, înconjurată de 4 gărzi de corp, care alergau pe lîngă ea. În secvenţa următoare, doi dintre agenţi (de fapt personajele principale, interpretate de Clint Eastwood şi Rene Russo), frînţi de oboseală, discută la umbra monumentului lui Thomas Jefferson. "De ce oare trebuie să facem asta, cînd maşina este blindată?", întreabă ea. "Pentru că aşa îl facem pe preşedinte mai prezidenţiabil!", vine răspunsul. Ceremoniile creează solemnitatea, sînt chiar substanţa solemnităţii. Un act (fie el politic, social, religios ori personal) golit de indicii de ritualitate îşi pierde orice doză de măreţie şi se banalizează (a se citi: devine un fapt comun, utilitar, nesemnificativ). Cum ar fi ca preşedintele ţării să presteze jurămîntul în dormitorul său, în halat şi papuci? Sau ca o comemorare a unor eroi să se facă printr-un simplu anunţ publicat în presa scrisă, la necrologuri? Sau ca ziua naţională să se sărbătorească numai prin "muncă", în fabrici, şcoli şi pe ogoare? Din vechime pînă în contemporaneitate fastul unui eveniment măsoară importanţa sa; iar fastul este direct proporţional cu gradul de ceremonialitate. În felul acesta ceremoniile ajung să se impună ca o constantă a vieţii publice şi ca realităţi, parcă, naturale ale existenţei sociale. "Riturile sînt o evidenţă, dar a ce?" - exclama la începutul unui articol cunoscuta cercetătoare Barbara Myerhoff. Într-adevăr, oricît de străini am fi de o societate, oricît de puţine lucruri am şti despre viaţa şi obiceiurile acelor oameni, atunci cînd are loc o ceremonie sîntem în stare să o percepem ca pe ceva diferit de cotidian şi, chiar, să o catalogăm ca un fenomen de tip ritual. Ne este însă mult mai greu să spunem ce semnifică a