Într-unul din liceele din Capitală în care s-a întîmplat să studiez o vreme, a venit momentul cînd cineva a propus să facem o serbare de 1 Decembrie. Dacă am fi fost unul dintre acele licee cu "tradiţie", pasionate de festivităţi omagiale sau comemorative, aş fi înţeles. Dar la data aceea nu eram nici măcar colegiu, adică încercam să facem lucruri bune fără să le punem un nume şi fără să căutăm recunoaşterea altora în şedinţe şi adunări festive. (Între timp, liceul s-a plictisit de o asemenea atitudine şi s-au năpustit asupra lui toate însemnele formei fără fond, printre care şi dispreţuitul, cîndva, titlu de colegiu. Asta însă e o altă poveste. La data aceea, repet, munceam mai mult şi pălăvrăgeam mai puţin.) Şi mai ciudată a fost ideea de a însărcina cu organizarea serbării pe nou venita şi tînăra profesoară de literatură română. Spun "ciudată" pentru că, în mod evident, persoana nu era tocmai conformă cu idealul de activist cultural. De conformat, dumneaei totuşi s-a conformat şi s-a apucat să închege o echipă de elevi cu care să lucreze. M-am numărat, din raţiuni extrapatriotice, printre aceşti elevi. Interesant este că majoritatea celor cu care am lucrat nu erau genul care să se emoţioneze că, acum vreo 80 de ani, se "făurise" România Mare. Proiectele scenice au variat de la a recita versuri de Adrian Păunescu pînă la a face rezumatul scrisorilor trimise lui Al. Paleologu de H.-R. Patapievici. Era foarte greu să combinăm ceea ce ne-ar fi plăcut nouă să facem cu ceea ce ar fi plăcut publicului să asculte şi, mai ales, cu ceea ce ar fi trecut de previzionarea făcută de conducere. Nu ştiu cîţi dintre noi credeau cu adevărat că aparţin unei naţiuni. Nu ştiu cît de clară le era diferenţa dintre a aparţine unui popor, a avea o naţionalitate sau o simplă cetăţenie. Nu ştiu şi nu cred că voi şti vreodată pentru cîţi dintre noi ceea ce am făcut a fost o impostură