Din lumea celor care ne cuvîntă altfel Aş vrea să împărtăşesc şi altora din experienţa pe care am trăit-o în preajma Binelui. M-am aflat în acele luni care umplu un an universitar într-un mic orăşel elveţian, pe care lumea de la noi îl ştie doar după numele unei celebre echipe de fotbal. Ştiindu-se în preajma unui lac superb, orăşelul şi oamenii au împrumutat de la acesta calmul apelor lacustre. Întregul ritual al întîlnirilor se desăvîrşea pe malul lui, duminică după-amiază. Prin acele locuri ţi se vorbeşte într-un alt grai, care nu e neapărat mai plăcut la auz decît al nostru, dar mai mîndru la port. El ştie să se ţină mai bine în gurile oamenilor. Mi-era greu să mă obişnuiesc cu vorba bună, cu feţele senine ale celor care o rosteau. Ideea asemănării la chip a oamenilor mi-a fost infirmată. Nu, oamenii nu se aseamănă între ei după chip, şi cu atît mai puţin ei toţi după chipul divin. Graiul are puterea de a ne schimba la faţă. Există un grai care, folosindu-se de cuvinte şi adresîndu-se urechilor, face ca oamenii să se înţeleagă între ei sau să îşi transmită unul altuia luminile minţii lor. Mai există însă şi un alt grai care, folosindu-se de cele ce se văd şi adresîndu-se celor ce văd (ochilor), se rosteşte într-o limbă divină. Oamenii îşi văd chipurile, le văd şi pe ale celorlalţi şi îşi îndreaptă în aşa fel vorba încît să fie plăcută şi frumoasă tuturor. Există astfel o transcendenţă, în lumina căreia minţile noastre apar mai înţelepte. Prin urmare există chipuri umane diferite, mai mult sau mai puţin luminate, unele chiar rămase în umbră. Ştim bine că lumina este un mediu care pune în valoare elementele naturale, apa spre exemplu. Oamenii din micul orăşel elveţian au lacul lor, în care îşi luminează chipurile. Există şi versiunea apei în povestea lui Narcis. La moartea acestuia, apele au început să-l plîngă, întrucît nu mai aveau în cine să se privească.