Campania pro NATO, vizita lui Chirac la Bucureşti, 30 decembrie - Ziua Republicii, vizita lui Constantinescu în Franţa, 1 Decembrie - Ziua Unirii, venirea premierului britanic în România, 1 mai - Ziua Muncii, concertul lui Pavarotti, meciul România-Ungaria pe Ghencea, vizita Papei, Sfintele Paşti, eclipsa, Crăciunul, sînt evenimente pe care politicienii şi mass-media le transformă în sărbători naţionale. Fastul cu care sînt înconjurate, felul în care sînt speculate pe scena politică, amploarea care li se dă în mediile de informare arată savoarea căderii în perversiunea politică şi morală, veşnica nevoie de legitimare prin apelul la patriotismul de ocazie. Ridicarea la o putere superlativă a întîmplărilor cotidiene şi transformarea lor în epopei naţionale se face nu doar de dragul jocului politic, ci mai cu seamă pentru a oferi poporului senzaţia că se întîmplă ceva important, şi că acel ceva important este rodul strădaniei puterii. Supramultiplicarea ameţitoare a sărbătorilor naţionale este folosită de liderii politici pentru a-şi oferi cît mai multe prilejuri de a ieşi pe scenă şi de a interpreta roluri cît mai populare. De la imaginea omului providenţial, la eroul inspirat de divinitate pînă la arhetipul profetului şi omul obişnuit, liderii politici interpretează personajul potrivit la locul potrivit. De Sfînta Paraschiva, la Iaşi oamenii politici s-au înghesuit împreună cu gărzile lor de corp în mijlocul mulţimii, ca şi cum ar fi făcut parte din ea, nici unul dintre ei, însă, nu a venit incognito. Preşedintele Constantinescu, dar şi fostul preşedinte Iliescu au încercat să se piardă printre oamenii nenorociţi care aşteptau fiecare cîte o minune de la moaştele sfintei sărbătorite. În opoziţie sau la putere, liderii politici par să aibă un singur scop, să seducă şi să atragă prin punerea în scenă a eroului ales, prin recursul la istorie, prin dedublare, prin