C apitalismul românesc, în marş pe la începutul anilor nouăzeci, luase forma concretă a felului cît se poate de umil şi încurcat în care stăteam în fotoliu; alături, pe o măsuţă, un purcoi de bani, nu departe un domn avocat între două vîrste, scund şi cu nişte pantofi cu tocuri ca să-i reducă, vorba domnului Remeş, din deficitul de înălţime. Între noi se afla impasibil, adăpostit în dosul unui firicel de fum de la ţigară, Investitorul de pe meleagurile lui San Antonio, de loc din Padova. Avocatul îmi făcea semne dosite să nu renunţ, să ţin la preţ, cum se spune. Italianul mă privea oarecum absent, omul legii pe tocuri privea încordat peste întreaga adunare, eu bîlbîiam încurcat că nu ajunge, că e prea puţin, şi teancul de bani verde-maroniu mă admonesta mut, "renunţi la noi dintr-un capriciu inutil", păreau să spună domnii aceia cu lavalieră şi doamnele cu coc de prin secolul celălalt care împodobeau bancnotele poposite pe masa aceea a mea din landurile Germaniei proaspăt reunificate. Continuu să susţin fără convingere suficientă că nu e destul, că aşa şi pe dincolo, apartamentul e chiar în buricul oraşului, toate îţi sînt aici la îndemînă, cobori de la etajul în care ne aflăm noi acum şi eşti chiar lîngă Catedrală, alături Teatrul, Primăria, toate cele, ai de toate, domini peisajul, ieşi pe balcon şi sub tine ai priveliştea furnicarului de oameni din oraşul revoluţiei, ieşi din casa scărilor şi pe banca din faţă te întîlneşti cu moşii pensionari care se hrănesc cu îngheţată de tradiţie autohtonă care ţi se lipeşte de cerul gurii ca o cocă moale cu un gust incert, stau moşii pensionari proaspăt proprietari ai blocului şi fac socoteli cam cum anume să cîştige ceva gologani de la italianul, altul, care a cumpărat spaţiul de la parter, fost magazin al comerţului socialist pe care l-a amenajat sub denumirea proaspăt afişată pe firma cu neoane roz-bombon: MAGICO, c