Pe cît de zbuciumată a fost desemnarea unei noi conduceri a Televiziunii Române, pe atît de liniştită a fost, cel puţin pînă la un anume punct, aceeaşi operaţiune în cazul Radioului. Chiar dacă în faza finală, şi bineînţeles la Parlament, alegerea noului preşedinte al Consiliului de Administraţie s-a împotmolit în proceduri şi alte forme democratice de împlinire a pohtelor de dominaţie, reamintindu-se astfel, tot neplăcut, dar mai puţin intens, de ceea ce se petrecuse la votarea conducerii Televiziunii, contrastul nu rămîne mai puţin spectaculos. Dramă (sau melodramă?!) naţională într-un caz, cu lacrimi, sfîşieri, proteste, spumegătoare bătălii mediatice, chiar şi victime colaterale, iar în celălalt, mai ales prin comparaţie, discreţie, decenţă, reţinere şi surdină. Distanţa este atît de mare încît s-ar părea că este vorba de ţări sau măcar de epoci complet diferite. Fără accidentul parlamentar, desemnarea noii conduceri a Radioului ar fi putut oferi, cel puţin văzută din afară, unul dintre acele rare momente de relativă "normalitate" împlinită, atît de tînjite de zece ani încoace. Această diferenţă se explică, probabil în primul rînd, prin deosebirea de statut dintre cele două instituţii, deosebire nu atît oficială, ambele fiind reglate după aceleaşi legi şi norme, cît una de fapt. În vreme ce Televiziunea a oscilat în permanenţă după 1989 între caracterul "de stat" şi caracteristicile "comerciale", Radioul a devenit public. Nu dintr-o dată şi nici neapărat, este de presupus, în chip totdeauna lin. Foarte probabil nici integral, ar fi un un adevărat miracol într-o ţară unde numai brambureala, inconsecvenţa şi lenea frînează eficient pofta ciocoiască de luare în stăpînire şi posesie a tot ce mişcă. A fost însă o reformă veritabilă, substanţială, o schimbare de fond, nu una decorativă. O metamorfoză începută şi ajunsă, pare-se, la punctul cel mai înalt pe timpu