O pisica in ploaie. Asistam impasibili cum sufletul nostru apune incet, dar sigur, cum indiferenta fata de alte fapturi decat propria noastra persoana pune stapanire pe noi cu o repeziciune de neinchipuit. Greutatile cu care ne confruntam ne impiedica sa privim si in alta parte. Ne facem ca nu auzim...

O pisica in ploaie

Asistam impasibili cum sufletul nostru apune incet, dar sigur, cum indiferenta fata de alte fapturi decat propria noastra persoana pune stapanire pe noi cu o repeziciune de neinchipuit. Greutatile cu care ne confruntam ne impiedica sa privim si in alta parte. Ne facem ca nu auzim plansetul unui copil, schelalaitul plin de suferinta al vreunui catelus sau miorlaitul disperat al unei pisicute abandonate in ploaie. Ei sunt langa noi, ne insotesc din umbra viata, dar nu vrem sa-i vedem. Ne e teama! Ne ajunge durerea noastra si nu vrem s-o mai simtim si pe-a lor. Ne ascundem in dosul peretilor din locuintele noastre, mai mari sau mai mici, mai bogate sau mai saracacioase, dar adaposturi sigure impotriva vitregiilor lumi, care lor le lipsesc cu desavarsire.

Intr-o zi, am ridicat ochii spre cerul plin de nori, asteptand sa vad picaturile de ploaie. Cadeau! Iar din mijlocul lor ma privea un pui de pisica zgribulit, cocotat sus, pe-un gard. Avea blanita bej, labutele si urechiusele maro si ochii albastri, mari si senini. L-am chemat. S-a apropiat incet, cu pasi tiptili, dar cineva a aruncat cu o bucata de lemn si-a fugit. Nu l-am mai gasit in ziua aceea, dar in seara urmatoare l-am zarit ghemuit pe-o bancuta, tremurand din tot trupsorul lui mititel. L-am chemat usor si a venit catre mine, abia tinandu-se pe picioare, mieunand incet si stins. Era pe sfarsite, saracul. O lacrima mi-a curs din ochi atunci cand si-a ridicat catre mine cele doua bucatele rotunde, de cer. In ochii lui citeai singuratatea si frica, foamea si, mai al