Au trecut zece ani de la căderea zidului care tăia Berlinul şi Europa în două; din euforia de atunci nu a mai rămas mare lucru, chiar actorii principali se întreabă cît de important a fost rolul lor în evenimentele care au schimbat lumea. În dosarul alcătuit de revista Newsweek (8 noiembrie), la întrebarea "Al cui a fost meritul?", răspunsurile variază: Vaclav Havel crede că într-o societate totalitară "cuvîntul scris de cineva ca Soljeniţîn, în Rusia, poate schimba cursul istoriei". Lech Walesa: "Fără presa occidentală, eu nu aş fi existat şi nu ar fi fost nici o victorie". Compatriotul său Adam Michnik crede că grevele din august 1980 de la şantierele navale din Gdansk au fost punctul de pornire al delegitimării comunismului. George Weigel plasează începutul sfîrşitului în iunie 1979, cînd papa Ioan Paul al II-lea a oficiat o mesă în piaţa centrală a Varşoviei. La toate acestea se adaugă tratativele secrete, convorbirile confidenţiale, ceea ce s-a spus şi ceea ce se crede că s-a spus, cacialmalele şi întîmplările cu multă figuraţie introducînd haosul în planurile şi comploturile actorilor principali. Revista Le Nouvel Observateur (4 noiembrie) introduce în distribuţie personaje astăzi obscure: locotenent-colonelul Danisevici, în toamna lui 1989, şeful poliţiei din Praga, şi personaje inexistente: studentul Martin Schmid, "martir al comunismului", a cărui moarte imaginată de o mitomană isterică a devenit impulsul care a transformat o demonstraţie într-o revoluţie de catifea. În momentele cruciale, Bush, Gorbaciov, Kohl, Mitterrand propăvăduiau prudenţa. În mai '89, a fost tăiată, în mod solemn, sîrma ghimpată de la graniţa ungaro-austriacă. În august '89, oficialităţile maghiare nu ştiau ce să facă cu nemţii din Est presînd, în număr mare la frontieră: se temeau de reacţia Kremlinului. Gyula Horn decide să-i lase să treacă. Anunţat de Kohl, Gorbaciov spune