Cînd mi s-a propus să comit un articol într-un număr consacrat crizei cinematografului românesc, m-am panicat. N-am fost niciodată în stare să pun diagnostice şi să dau soluţii. Să scriu, poate, despre criza personală? Problema e că nu sînt sigură dacă una are ceva în comun cu cealaltă. O.K., am terminat secţia de scenaristică a UATC-ului acum un an şi jumătate. N-am făcut mare lucru, n-am rupt gura tîrgului, n-am devenit faimoasă, nu m-am umplut de bani, premii, contracte, n-am căpătat nici măcar o bursă, dar asta poate că din cauza lenei, ghinionului, lipsei de talent, timp, inspiraţie sau vreme bună şi nu neapărat a stării în care se afla industria de gen autohtonă. Mă gîndesc la anii studenţiei ca la o perioadă romantică. Academia funcţiona după legile unui univers paralel. Afară se făceau trei filme pe an, înăuntru studiam Marea Teorie a Cinematografului de Artă. Profesorii noştri ne dădeau uneori senzaţia că facem cel mai important lucru din lume. Ne lăsau să ne alintăm precum artiştii şi să ne lamentăm că "ei" (colegii noştri de la regie) ne distrug munca. Au existat, ce-i drept, tentative firave de a ne forma pentru piaţă, dar nimeni nu ştia care e cererea şi oferta. În majoritatea timpului ne pregăteam să devenim, ei bine, nu ştiu sigur ce. Ceva între critici de film şi semioticieni ai scenariului. Cu toţii aveam planuri mari, mai mult sau mai puţin mărturisite; idealul comun era să ne împotrivim, cu talentul nostru, invaziei de subcultură (americană, evident). N-am auzit pe nici unul dintre noi să spună că are de gînd să scrie un film comercial, să cîştige o căruţă de bani şi să-şi facă o vilă la mare. Voiam să facem lucruri care să conteze. La cursuri dezbăteam interminabil pe seama televiziunii şi a nocivităţii sale, deşi era foarte probabil că asta ne aştepta. Dar ne gîndeam prea puţin la viaţa de după. Ne iroseam energiile în lupte cu mult mai im