O nenorocită fatalitate pare să guverneze dezbaterea publică românească: nici nu apucă să se înfiripeze, că se şi preface în scandal. Eventualele "idei" sînt de obicei sufocate înainte de a se fi născut, în cazurile cele mai fericite apucînd totuşi să fie doar emise, dar inevitabil malformat, ca ţipăt sau răcnet. Violenţa musteşte pretutindeni: se demască, se acuză, se stigmatizează, se anatemizează. Se caută, cu ferocitate, cuvîntul care ucide. Sau măcar cel mai infamant. Generalizată, stilistica violenţei oscilează între registrul frust şi cel neologistic lustruit; dincolo însă de această opţiune, care nu indică atît o apartenenţă, cît o strategie, nu se află decît voinţa de anihilare, de nu chiar de exterminare: a celuilalt, a celorlalţi. Trivial sau ales exprimată, violenţa rămîne aceeaşi, configurînd un dezolant spaţiu al vociferării sterpe. Nu e glăsuire în pustiu, e pustiul urletului unanim. Diferenţa dintre cei care preferă termeni neaoşi ca "lepră", "ticălos", "netrebnic" şi cei care folosesc, să zicem, denumiri cultural nobile, ca "rinocer" sau "pitecantrop", nu este una de fond; şi, în definitiv, nu e chiar nici o diferenţă între unii şi ceilalţi. Un mic Vîşinski se află şi în cei care înfierează "leprele", şi în cei care denunţă "rinocerii". E o simbioză perversă, căci au o nevoie vitală unii de alţii: fiecare se legitimează prin existenţa celorlalţi. Ca să fii inchizitor e nevoie de eretici. Incapacitatea de a înţelege, accepta şi respecta calitatea de adversar ţine probabil mai mult de o defectuoasă raportare la sine decît de raportarea la mediu şi la context. Violenţa şi judecăţile sumare provin dintr-o conştiinţă patologică a deţinerii adevărului absolut. Sau, poate mai exact, a situării pe acea poziţie (= în acea tabără, grupare, partidă) care asigură de la sine o superioritate absolută şi categorică. Nu este important ce şi cum gîndeşti; impo