- cinematografia ca miloagă,

datornicul ca mecena - Nu trebuie să fii critic de film ca să ştii că cinematografia noastră trece printr-un moment deosebit de prost (aşa de prost ca acum, ca în ultimii ani şi ca de cînd o ştim, parcă n-a fost niciodată). Cinematografia nu se poate separa de lumea românească. În această lume, nu-i poţi cere, tocmai cinematografiei, coerenţă şi disciplină a muncii. În această lume, cinematografia s-a consumat, şi ea, în organizări şi reorganizări cvasihaotice, în mici bătălii între sinecurişti rămaşi fără coledzi, în ineficienţă. Se ştie: "Filmul e o artă, cinematograful o industrie". Despre artă nu are sens să vorbim, atîta timp cît industria e în moarte clinică. Am aflat că, de cîteva luni de zile, ultimul film al lui Mircea Daneliuc e blocat undeva pe traseu, în hrubele acestei industrii ruginite: materialul filmat există, dar din el nu s-a montat - din nou: de luni de zile - absolut nimic. Şi, culmea, nimeni nu se mai miră. În aceste condiţii, mi-e greu să acord vreun credit discursurilor "oficiale", despre rezolvarea problemelor filmului românesc prin diverse fonduri. Apropo de fonduri: am citit de curînd, în Adevărul, cum un regizor serios ca Nicolae Mărgineanu argumentează un lucru surprinzător: din taxele datorate cinematografiei, conform legii, de o anumită televiziune, s-ar putea face, pe loc, zece filme! Prin felurite subterfugii şi chichiţe avocăţeşti, acele taxe de zeci de miliarde nu au fost plătite nici pînă azi. Şi timpul trece... Conform tradiţiei, legea e înlocuită cu tocmeala, cu muşamalizarea, cu schimbul de servicii reciproc avantajos, cu lupi numiţi paznici la stînă; cu portiţa de trecere pe lîngă... În acest fel, filmul românesc nu va fi salvat niciodată. Cărui om de bună credinţă i se poate părea corect ca o cinematografie naţională să joace rolul de miloagă, iar datornicul ei - rolul de mecena? O cin