Convingerea că există o istorie unică şi că faptele istorice au garanţia certitudinii vine şi din faptul că istoria a fost opusă, încă în primele tratate de poetică, ficţiunii; prima a fost socotită domeniul adevărului, al lucrurilor deja întîmplate, cea de a doua, s-a spus, e invenţie şi ţine de domeniul posibilului, al verosimilului. Acest mod de a gîndi relaţia istorie (realitate)-ficţiune a predominat vreme de secole şi îl regăsim în mai toate doctrinele şi curentele literare. Or, crede Umberto Eco, incert, fluctuant, interpretabil nu este adevărul ficţiunii ci, dimpotrivă, adevărul istoriei. Nu există nici o îndoială asupra modului în care s-a sinucis Doamna Bovary; la fel, ştim cu precizie cîte personaje mor, şi cum mor, în Hamlet sau în Romeo şi Julieta; nici un cititor nu se îndoieşte că Raskolnikov sau Puiu Faranga au ucis. Şi, lucrul cel mai important, nimic nu poate interveni, nici un document, nici o mărturie senzaţionale nu pot să schimbe datele aşa cum le-au prezentat, o dată pentru totdeauna, Flaubert, Shakespeare, Dostoievski sau Rebreanu: este exclusă posibilitatea să descoperim într-o bună zi că Emma Bovary a fost ucisă de soţul ei, că Julieta a murit dar că Romeo a fost salvat în ultimul moment sau că Hamlet s-a prefăcut mort pentru a fugi de lume şi a rămîne cu cărţile şi fantasmele sale. Dacă ficţiunea ne oferă, în acest plan, garanţia adevărului, realitatea şi istoria sînt permanent repuse în discuţie. Împrejurările morţii lui Beria rămîn confuze, despre asasinul (asasinii?) lui Kennedy tot nu ştim nimic sigur, contabilizarea victimelor masacrelor şi genocidurilor continuă să fie o operaţie dificilă, n-ar fi nimic neobişnuit dacă descoperirea unor documente ar schimba imaginea noastră asupra lui Napoleon sau Mihai Viteazul etc. etc. Universurile ficţiunii, conchide Eco, sînt mult mai puţin ceţoase şi nesigure decît universurile reale, deş