1965. Pentru Ioan Gudină este un an aparte: cu trei luni înainte de a termina serviciul militar, a fost "concentrat" ca şofer de autobuz. "Probabil că aveau nevoie de oameni. Eu aveam carnet de conducere şi m-au luat". Acesta a fost începutul. Acum nu mai are mult şi trebuie să iasă la pensie. "Eu doream să mai rămîn pînă în mai, ca să împlinesc 57 de ani, dar mi s-a spus că trebuie să ies mai repede". Dosarul e deja făcut, mai trebuie să vină decizia şi noapte bună autobuz, bună dimineaţa pensie. Gudină nu e un şofer care să îţi închidă uşa în nas cînd de-abia ai ajuns să pui piciorul pe scări. De altfel, nici nu poţi să te aştepţi la aşa ceva dacă îi priveşti faţa rotundă de bunic bonom. La volan, însă, e decis şi cu reacţii prompte. Mai mult, poate să pară chiar agresiv cînd semaforul e pe verde şi cel din faţă nu porneşte imediat: două claxoane. Altfel, cînd vorbeşte, e mai degrabă genul de "copil cuminte" - dacă poţi să spui astfel despre un om cu părul alb -, fără probleme cu şefii şi atent să nu deranjeze pe nimeni. Chiar şi aşa, e conştient că nu poate să împace pe toată lumea. "Unii vor să mergi mai repede, alţii mai încet, alţii strigă că pui frînă prea tare". Din sens opus vine un troleu şi îl salută pe şofer ridicînd mînă. "Toată ziua ne întîlnim pe aici. Ne cunoaştem aşa, ca nişte colegi de serviciu, nu după nume... E mare familia asta a noastră, a R.A.T.B.-ului". Rămîne pe gînduri, atît cît să mai oprească într-o staţie. "Mda, o să-mi lipsească... Noi avem un mediu de viaţă separat, aparte, cu tot programul şi stresul nostru. Am mai avut colegi care au ieşit la pensie. După două săptămîni li s-a schimbat fizionomia. Trebuie să-ţi găseşti ceva de făcut, că dacă stai..." Viaţa asta aparte e dată şi de program. Gudină se trezeşte în fiecare dimineaţă la 2,30, pentru că la 4,30 trebuie să fie la garaj. Cînd are zi cu program prelungit, termină la 14,