Se spune: salariatul român cîştigă, în medie, o sută de dolari pe lună. Echivalaţi în lei, desigur. E reală această cifră? Dacă avem în vedere ştatele de plată, unde sînt înscrise şi impozitele, cifra e reală. Dar cîştigurile salariaţilor cu acces la cazanul comun nu se reduc la sumele din acte. Ele sînt mai mari. Un indiciu, dintre multe posibile: românii apelează la serviciile organizate numai cînd e vorba de electricitate, termoficare, transporturi în comun, telefon, poştă. Foarte rar însă cînd au nevoie de reparaţii. S-a format un adevărat sistem paralel de servicii, în care milioane de oameni cîştigă binişor fără să plătească nici măcar un leu impozit. Şi încă un detaliu: din cazanul comun, ce funcţionează încă în întreprinderile de stat, sînt mulţi cei ce iau (cu polonicul, cu lingura sau cu linguriţa, după posibilităţi) fără să pună nimic în loc. Şi fără ca statisticile să consemneze astfel de cîştiguri. Aşadar, lucrurile au o faţă oficială şi alta neoficială. Sistemul de salarizare, bunăoară, cercetat pe faţa lui oficială, sugerează că suma medie de 100 de dolari pe lună, plătită în "dulcele" stil egalitarist, nu stimulează pe nimeni. Justificarea cel mai des auzită: "Nu putem stimula munca fiindcă ne lipsesc banii!"... Dar marile şi micile "ciupeli", din cazanul comun, reprezintă pînă la urmă sume uriaşe. Departe însă de a stimula munca, pentru că nu cei harnici şi competenţi ajung la ele, ci "descurcăreţii", aceste sume îndeamnă şi mai mult la lene şi la chiul. A reînviat zicala: "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim". Fără îndoială că preţul muncii e un indicator extrem de sensibil. Acest preţ se menţine mic şi pentru că... aşa ceva e posibil. Marile întreprinderi îşi permit să stocheze mărfurile pînă cînd piaţa va putea oferi un preţ mai bun, asigurîndu-şi astfel rentabilitatea nu din extinderea producţiei, ci din inflaţie. Salariaţii, î