Tocmai am ieşit din cartea lui Istodor* şi aruncat, aici, în faţă încerc să-mi revin. Am mai ieşit odată aşa - de la un film. De la Clovnii lui Fellini. Lumea perfect serioasă înţelesese că e vorba de clovni cînd, de fapt, era vorba de ea însăşi, ca în Gogol: "De cine rîdeţi? De voi înşişi rîdeţi!" Clovnii lui Fellini au rămas printre cele 3-4 filme ale mele, într-un clasament special, nu al celor mai bune, ci al celor care n-au loc în nici un clasament. Al inclasabilelor, adică. Cartea lui Istodor e de acolo, asta mi-e clar, din genul fără gen, dar cu ceva geniu: nu e roman, conţinînd însă cel puţin 200 de romane prinse în două rînduri (cum visa un rus de Nobel, Bunin...) nu e poezie, avînd la fiecare pagină un poem dintr-un singur vers pe care-l poate emite oricine, fie portarul Cimitirului Izvorul Nou, fie (poezie letristă!) o fostă literă P din coloanele care defilau prin faţa lui Ceauşescu formînd cuvîntul Pace; nu e teatru şi e bazată numai pe dialog; nu e reportaj, deşi dă numele adevărat şi profesia fiecărui erou rupt din viaţă şi din piaţă; nu e eseu, dar e de densitatea bunelor eseuri, ocolindu-le plictisul; nu e ficţiune, fiind totuşi imposibil să crezi că toate astea şi toţi ăştia nu ar fi fost inventaţi sau fabricaţi de Istodor. Autorul se laudă peste tot că "aşa e...", "aşa au zis..." şi că nimeni nu a contestat vreodată benzile pe care i-a înregistrat, mot-à-mot. El bate capul degeaba: toţi poartă marca indeniabilă a stilului său. Dacă, în incultura mea, n-am citit tot ce a apărut la noi după '89, am curajul să pun pe hîrtie că dintre toţi cei citiţi, nici unul nu scrie ca Istodor; poate că unul-doi, hai, trei, au urechea lui muzicală (fără de care, oricum, nu se face literatură în ţara lui Caragiale şi Marin Preda); dar mai nimeni nu a dovedit că ar avea reportofonul lui, întrebările, ritmul şi mai ales electrizanta lui concizie care ţine de me