Dacă e toamnă, poţi face fără teamă trei afirmaţii cu aproape aceeaşi probabilitate de adevăr: s-a terminat vara; va urma iarna; studenţii fac grevă. După 1989, greva a devenit un fel de ritual sacru, fără de care şcoala nu poate începe, înlocuind, parcă, mai vechea practică agricolă de toamnă. Senzaţia de ritual este întărită de lista cererilor. Lăsînd la o parte micile deosebiri, acestea se circumscriu întotdeauna în jurul burselor, locurilor de cămin şi, mai nou, a taxelor practicate în universitate. Toate acestea dau sentimentul că studenţii şi minerii, mai vechii duşmani de prin vara lui 1990, ar putea să se ţină de mînă pe podiumul campionilor în cereri de bani de la buget. În afară de faptul că, prin acest lucru, studenţii, marii apărători declaraţi ai libertăţii individuale, devin partizanii ideilor socialiste, ai subvenţiilor de la stat, cererile lor presupun şi o anumită raportare faţă de învăţămînt. Este ca şi cum statul, cu angajaţii săi, profesorii, ţine rolul de părinte care îi asigură fiului instrucţia necesară în mod gratuit. Şi care, mai mult, este el interesat să îşi educe copilul, trebuind să recurgă prin aceasta la diferite metode de a-l ţine în frîu: coerciţie, prin depunctare în caz de absenţe, sau răsplată, prin burse de studiu pentru cei merituoşi sau burse sociale pentru cei nemerituoşi, dar cu probleme financiare. Ideea rămîne valabilă mai ales atît timp cît autonomia universitară este înţeleasă în mod restrictiv şi universităţile sînt în mare măsură păstorite de către stat - pentru că, nu-i aşa, banii vin aproape în exclusivitate de la buget. Altfel ar sta lucrurile atît timp cît învăţămîntul ar fi considerat ceea ce este el: un serviciu, la fel ca, bunăoară, tunsul. O instituţie, în cazul nostru o universitate, oferă servicii de care anumiţi indivizi doresc să se folosească.
Aceasta înseamnă că studenţii nu vin la ore pentru c
