Acum vreo două decenii poate am văzut ca atare primul calculator de buzunar, banalul calculator care înmulţeşte, împarte, adună, scade etc., cel care rezolvă în trei secunde toată minunea de operaţii care altfel ne-ar obosi mintea, braţul şi creionul timp de minute. Ei bine, de atunci rămîn intrigat de o problemă; una banală, cea mai banală, o problemă pe care trei din patru calculatoare o rezolvă incorect. O puteţi gusta şi d-voastră, pe un la fel de banal calculator: 1 (unu) împărţit la 3 (trei) va da, cum e şi normal, 0, 333... (un zero urmat de un şir aparent infinit de treiuri). OK. În schimb, dacă luăm acest rezultat şi facem tot pe calculator operaţia inversă, cădem în plină nedumerire: 0,333... înmulţit cu 3 va da, pe cele mai multe calculatoare, 0,999.... Şi niciodată unu, la loc! Cu alte cuvinte, conform logicii calculatorului, un unu împărţit la trei nu se mai reface niciodată, chiar dacă facem operaţia inversă. Există, la capătul acelei perioade nouă, acea sutime de sutime care scapă calculatorului, care se pierde, care dispare nu se ştie unde, care e mică şi, totuşi, suficient de mare ca fără ea 0,999... să nu mai fie niciodată unu. Această bagatelă de paradox mi se pare potrivită pentru a ne oglindi pe noi, ca Românie. În ciuda a ceea ce predicăm, ce credem, ce prognozăm, această ţară este tocmai acel unu. Drama noastră nu se joacă într-un binom (eu şi tu, noi şi ei, aceştia şi ceilalţi). În ciuda fantasmelor noastre, nu dihotomia este problema noastră, ci acel al treilea element pe care nu-l putem apuca de coadă. Prin anii '40 -'50, nu erau numai cei care intrau în puşcării şi cei care îi băgau pe primii la răcoare, ci şi marea masă a terţilor, cei care trăiau, pur şi simplu - adică rîdeau, făceau copii, beau un şpriţ, spuneau o poantă, mergeau la o grădină, la un film, la o amantă. La drept vorbind, acestora din urmă le-a fost la fel de greu s