Cîrciumile - v-am mai spus-o, dragele mele - sînt ca femeile. Le întîlneşti într-o bună zi sau seară, le descoperi, te îndrăgosteşti de ele, le cunoşti tot mai mult, ajung să ţi se pară de neînlocuit şi sfîrşeşti prin a le frecventa doar uneori, tot mai rar, pur şi simplu din obişnuinţă. Iar dacă în Bucureşti sînt multe fete inteligente, tot aici - credeţi-mă - există şi o grămadă de locante mişto. Asumîndu-mi riscul de a fi vîrît în tagma acelora care tratează obiectele ca pe nişte femei, pot mărturisi că, în materie de cîrciumi, n-am prejudecăţi. Am cunoscut de toate soiurile, mai vechi sau mai noi, mai calde sau mai indiferente, mai curate sau mai murdare, mai de figuri sau mai de cartier. Şi mi-a plăcut să intru într-însele - din curiozitate, plictis sau, de cele mai multe ori, pasiune - pentru a rămîne doar cîteva minute, uneori, sau o noapte întreagă, nu o dată. Ei bine, da, nu sînt bărbatul unei singure bodegi. Tocmai d-aia, pentru a-mi tempera dezgustătorul discurs de macho , mă grăbesc să spun: dacă pe femei nu le voi înţelege probabil niciodată, în schimb, la cîrciumi, credeţi-mă, am început să mă cam pricep. De n-ar exista prejudecăţile limitatoare ale societăţii aşa-zis capitaliste şi ale economiei aşa-numite de piaţă, n-aş ezita prea mult. Mi-aş lăsa baltă toate job-urile, alegîndu-mi o profesiune astăzi, din păcate, neretribuită: profesiunea de client. Din înaltul autorităţii pe care mi-o conferă statutul meu de expert, aşadar mă pot asigura: Dom'le, dacă se există o chestie care mai merge bine, azi, în România, apăi aia e cîrciumile. Prin "cîrciumi" înţeleg ceea ce ghidurile turistice şi de informaţii culturale numesc, generic, "baruri & restaurante". Întrebaţi-i şi pe amicii mei, barmanii şi chelnerii, patronii şi şefii de unitate. Dacă o să consumaţi destul şi n-o să vă purtaţi ca nişte figuranţi sau fraieri, chiar dînşii vor recunoaşte: trebuie