Să citim un poem al lui Jean Follain, din volumul său de tinerete, La main chaude (1933): "Se vede cum se lungesc cămpiile/ pe care le-nfloreste trifoiul stacojiu:/ o sărăcie aprigă/ usucă/ oasele craniene/ prin niste linii frănte ămbinate,/ palida cenusă-a unui Byron/ se văntură pe malul mărilor;/ albele oscioare/ ale urechii lui Mallarmé/ sănt ascunse ăn tărăna din Valvins,/ postavul verde/ al hainei ămpăratului/ se destramă ca spuma/ si inima lui Apollinaire/ ănfloreste-ntr-o muscată rosie? (Poem glorios) (traducere Aurel Tita). Să ăncercm a proiecta lumina poeticii după care se călăuzeste bardul francez "microrealist" ănspre productia unuia dintre contemporanii nostri autohtoni, Ioan Tepelea. Iată cum scrie acesta: "Se fierb mintile noastre pănă dispar/ ăn lesia cuvintelor oarbe/ abia apuci/ să ăntelegi de ce asudă larvele spaimei/ urcănd creasta sfărsitului de mileniu/ ăn port la Hvide Sande de pe o corabie/ m-a atins umbra unei raze de soare.../ Nu mai cred ăn melancolii si nici ăn/ zările bocitoare/ singur dezmierd cu cutitul/ pestele care m-a ănghitit/ ăn lăuntru/ singurătatea e-o formă de fericire/ cei ce suferă de tahicardie ăsi vor vinde săngele/ ăn piata de bărci si de văsle/ Knud Sorensen/ mi-a soptit-o deunăzi ăn Danemarca" ("ăn lăuntru singurătatea). Ca si la Follain, asistăm aici la un amestec de lirism si fiziologie, de tentatie vizionară si concretete biologică, doveditoare a unei trăiri poetice care nu s-a eliberat de corporal, care se-ntoarce obsedant spre mediul acestuia ca spre unul salvator. Dacă mintile se fierb aidoma oaselor pănă la disparitie, dacă larvele spaimei transpiră ăn drumul lor ascendent, dacă pestele e dezmierdat cu cutitul si dacă suferinzii de inimă ăsi comercializeză săngele, aceasta ănseamnă că poezia se mulează pe viata imediată, că participă la existenta materiei, asa cum un organ participă la existenta