Este bine cunoscut faptul, si asta nu de azi, de ieri, că arta noastră monumentală este stăpînită de un sindrom căruia dacă îi spunem dezordine, încă n-am spus nimic. Cele mai grele desertăciuni, cele mai naive utopii, cele mai lacome chimire, cele mai rafinate linguseli, cele mai desăntate avînturi propagandistice si cele mai crispate dorinte de putere se întîlnesc - si se consolidează reciproc - aici. Nu există formatiune politică, organizatie cu pretentii reprezentative sau domeniu al vietii publice, mai mult sau mai putin militarizat, care să nu se simtă obligate de a negocia cu vesnicia prin cîte un măret insemn statuar. ăn cele mai multe cazuri amatorismul si aroganta merg mînă în mînă cu gradul de autoritate , cu gradul, în general, fie el MAPN sau MI, si cu un cult primitiv al eroilor, al eroilor consacrati si ca sfinti sau al acelora suspectati că ar putea deveni cîndva ori una, ori alta. Iesiti aproape cu totul din contemporaneitate, anesteziati de contemplatia narcisiacă a unui trecut permanent reconditionat în cheie exemplară, nu facem altceva decît să recuperăm, derizoriu si mimetic, ce n-am reusit si nici n-am fost în stare să facem la vremea potrivită. Tot felul de organizatii, zise civice, în numele cărora semnează nenumărati colonei si generali care si-au mutat lupta de pe frontul muncilor agricole pe frontul înalt al constructiei simbolice, s-au hotărît subit să-i ocrotescă mistic pe Mihai Viteazul, pe Mircea cel Bătrîn - căruia Ceausescu îi zicea cel Mare -, pe Bogdan Vodă, pe Mihai Eminescu etc., iar lista poate fi consultată, pentru amănunte, în cartea de istorie pentru ciclul gimnazial. Singura structură, si ea cvasimilitarizată, care nu face statui pentru că nu-i stă în dogmă si în caracter, este biserica. ănsă chiar dacă ar avea slobod si la statuie, ea nu prea este disponibilă acum doar pentru hălci de vesnicie fiin