Arghezi este tot atît de temerar în căutarea lui Dumnezeu pe cît este cel care încearcă să-si pipăie visele. Si tot atît de nechibzuit în tăgăduirea Lui pe cît este cel care încearcă să-si strivească în mînă cel mai limpede vis al noptii. Dumnezeul arghezian, ascuns în tainicele pliuri ale subconstientului este prins în această dublă neputintă: nu poate să devină pipăibil si nici nu poate să fie distrus. Desigur, limitele sînt ale visătorului. În plus, Dumnezeul arghezian nu e aproape niciodată Tatăl.
Vocabularul poemelor argheziene, selectiv în privinta apelativelor, conduce spre această întrebare esentială: de ce nu poate fi numit Dumnezeul lui Arghezi: Tatăl ? În Psalmi, celui căutat i se spune "Tu", "Doamne", "Dumnezeu", "Domnul, vesnicul si bunul" si, o singură dată, "Părinte". Cuvîntul "Tată" nu apare niciodată în Psalmi. Există în poemul Între două nopti, dar nu în adresare directă si, oricum, ca exceptie lexicală: "Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o stirbise, iată-l /Cu moastele-i de piatră, fusese însusi Tatăl". În schimb cuvîntul ortografiat cu literă mică, tata, apare în versurile argheziene si este prin excelentă imaginea omului, a bărbatului.
Tată si fiu
Critica nu a dat mare importantă debutului în revistă al lui Arghezi, într-un fel pe bună dreptate. Poemul pe care un adolescent se întîmplă să-l publice într-o gazetă este îndeobste nesemnificativ pentru evolutia lui scriitoricească. Dar în cazul lui Arghezi lucrurile sînt ceva mai complicate. Cum se stie, el debutează în Liga ortodoxă, la 16 ani, (în 30 iulie 1896) cu poezia Tatălui meu. Versurile sînt traditionale, stîngace, cu accente de romantă eminesciană ("ti-aduci aminte cînd, pe drum..."); întregul poem, scris la persoana a II-a singular, este de revoltă adolescentină fată de un tată care n-a fost suficient de iubitor: "E p
