Marele Kusturica a descins, săptămăna trecută, la Bucuresti; a căntat, a dansat, a stat pănă ăn ziuă la "Sarpele rosu", a urcat pe scenă la Dakino (festival despre care vom scrie ăn numărul viitor), a prezentat ultimul lui film, Black Cat, White Cat (Pisică neagră, pisică albă), care rulează, acum, ăn oras, si care ar merita să facă succes de public chiar si la noi, tara europeană cu cea mai slabă frecventă ăn sălile de cinema.

După un film greu, ca Underground, (care a avut parte nu numai de Palme d^or, dar si de comentarii "politice" defavorabile), Kusturica a avut un moment de cădere, ăn care a declarat că n-ar mai vrea să facă, niciodată, cinema! Blak cat... a venit ca o eliberare de gustul amar, ca o recuperare după un efort colosal, ca un respiro ăn genul "minor": o evadare ăn comedie, ăn muzică, ăn uitare, ăn lumea tiganilor, atemporala lume tulburător transfigurată ăn cinema, ăn ^89, tot de Kusturica, ăn Vremea tiganilor. Vremea tiganilor si Pisica neagră, pisica albă (despărtite de aproape un deceniu) sănt ca două fete ale aceleiasi monede: esenta tragică si esenta comică ale aceleiasi lumi, ale aceluiasi suflet (pentru ăntelegerea căruia, Kusturica a făcut mai mult decăt o multime de scriitori, de istorici, de sociologi si de psihologi la un loc). "M-am ăntors la tigani - zice regizorul -, pentru că ei sănt singurii care nu s-au schimbat, ăn timp, nu se lasă contaminati de civilizatie, trăiesc, ăn esentă, ca acum o mie de ani, ăsi trăiesc memoria la timpul prezent"... Descoperi, ăn ambele piese ale dipticului, acelasi scenarist (Gordan Mihic) si aceeasi bunică plină de umor, cu o privire de laser care tinteste direct ăn inimă: Ljubica Adzovic, o fantastică actrită neprofesionistă, care, după ce a cucerit Cannes-ul, la Vremea tiganilor, a avut tăria să refuze toate ofertele de colaborare ăn străinătate, spunănd că nu filmează decăt cu Kusturica si lim