- convorbire cu Alexandru PALEOLOGU - A produce un foc de paie înseamnă a conta de la bun început mai mult pe fum decît pe jar. Adică pe un efect secundar sau mai degrabă pe un dezavantaj al focului decît pe rostul iniţial al acestuia - căldura de durată şi lumina liniştitoare. S-ar putea spune că focul de paie produce doar temperatura superficialităţii: dacă participăm la el ne aflăm în treabă, dar ne putem şi detaşa cu uşurinţă zicînd că n-avem de ce să ne băgăm într-o pălălaie trecătoare, care nu lasă urme. Lesne inflamabile, paiele nu pot întreţine un foc consistent: de ce, totuşi, se spune că nu e bine să pui paie pe foc, înteţind ceva care-ar risca să devină primejdios? La cîte focuri de paie participăm, acceptîndu-le de la început caracterul efemer? Ce ne atrage, atunci, la ele? Să fie focul de paie, de fapt, o mască spectaculoasă a dezinteresului faţă de realitate, în anumite momente?

Între efecte scenografice şi pericole adevărate Stimate domnule Paleologu, după o viaţă de om, bogată în evenimente, cum aţi defini dvs. focul de paie? Un bun efect scenografic, ceva foarte decorativ. La focul de paie nu poţi să-ţi faci nici măcar un ceai. Dar e foarte spectaculos, şi ca atare poate fi folosit cu oarecari şanse de reuşită artistică, atîta vreme cît ştii că e foc de paie şi doar te prefaci că-l iei în serios. E utilizabil, de exemplu, ca element de scenografie electorală, dar pentru un public poate supraestimat. Asta ar fi o variantă. Alteori, se produc focuri de paie care acompaniază focuri reale. Se declară, să spunem, război. Apare o mare emulaţie a expansiunilor sentimentale, patetice, se desfăşoară viziuni strategice imediate, toată lumea ştie cum se va acţiona, omul de pe stradă devine brusc specialist în arta militară etc. Durează o lună-două; dacă durează. Pe urmă se intră, fatalmente, în realitatea războiului care e foc în toată puterea cuvîn