Il ascultam acum cateva zile pe Gabriel Liiceanu vorbind despre un fel ciudat de a fi al romanului, pus in fata istoriei si preocupat in permanenta de supravietuire. Liiceanu amintea un obicei cvasigeneralizat al nostru de a ne ocupa spatiul de viata cu orice ne cade la indemana sau gasim pe strada. in casa unui roman, spunea filosoful, se aduna de toate, lucruri care niciodata nu-si vor gasi intrebuintare. Sarme, cuie, sfori, suruburi, televizoare stricate, difuzoare sparte, carpe, ziare vechi; tot ceea ce iese din uz ajunge prin vreo magazie ticsita. Daca frica de saracie explica destul de bine gestul acesta, romanul fiind de parere ca "nu stii cand iti trebuie", ea se constituie si in starea de provizorat a vietii pe care o ducem. O istorie intreaga vine in sprijinul acestei concluzii. Dar mai ales vocatia noastra multipla, de a le face pe toate, si ea la randul ei izvorand din permanenta incercare de a gasi o solutie la situatiile de fapt.

Daca ne gandim mai bine, am putea spune ca sforile si sarmele, pe care omul nostru le aduna instinctual, isi gasesc din cand in cand o intrebuintare. Cine n-a vazut o masina autohtona legata cu sarme, sau o casa de care atarna tot felul de obiecte, puse acolo ca sa astupe gaurile si sa sutina peretii?

Ducand mai departe rationamentul acesta, il vom putea aplica la fel de eficient si modului de a fi al societatii, in ansamblu, al institutiilor, al relatiilor din spatiul nostru. Toate acestea sunt pline de cuie ruginite si legate cu funii putrezite, incat nu trebuie sa mai mire pe nimeni cat de usor se clatina esafodajul romanesc la orice adiere de briza.

In acest context, spiritualitatea romaneasca a ajuns mai mult spanzurata si impiedicata in tot felul de angarale inutile, care raman, totusi, la vedere. insa, cel mai clar iese in evidenta moralitatea. Aceasta este cea mai improvizata forma de manifestare