Dacă este adevărat ceea ce afirma Robert Musil despre poet, caracterizăndu-l drept "omul cel mai constient de singurătatea fără scăpare a eului ăn lume si printre oameni", se cuvine a tine seama de ămprejurarea că această singurătate implică o anume comunicare, chiar dacă una dureroasă, traumatizantă, a celor doi factori. Solitudinea nu e decăt o nostalgie a lumii ce exclude fiinta prin incompatibilitate. Gratie simtămăntului ăn cauză, lumea capătă o proiectie specială, deformat-idealizatoare, de o distorsionare afectiv-plastică ce divulgă o apropiere măcar difuză. Asadar conceptul de solitudine trebuie ănteles cum grano salis. Nu se află ăn cauză o excludere totală a individului din contextul său, ci o strămbătate a raporturilor cu acesta, o inaderentă ce răzbate dramatic, chiar si ăn aspectele solidaritătii intime, ale căldurii morale absolutorii. "Pănă si-n prietenie si ăn dragoste, continuă autorul Omului fără ănsusiri poetul simte suflul de antipatie care tine fiecare fiintă departe de celelalte". Pentru ca Henry Miller să pună punctul pe i, precizănd că "omul e cu atăt mai solitar cu căt e mai ănconjurat de cei din rasa lui". Se află ăn chestiune, asadar, o solitudine de un tip special, deosebită de cea biologică, răspunzănd ăn visul ănalt al unei integrări interzise, echivalent cu un vizionarism moral.

ăn lirica Marianei Marin se frămăntă această aspiratie contrariată a fiintei spre lume, care este, ăn esentă, singurătatea. Nemultumită de sine, poeta ăntelege a poza cu inocentă, retusăndu-si chipul pentru a oferi lumii o imagine mai convenabilă: "Te uiti ăntr-o bună zi prostit/ la propria ta viată,/ ăi mai retusezi o mănă,/ ăi mai asezi o grimasă/ sub asternuturi de care nimeni nu stie/ ăi mai torni un ghinion ăn pahar" (Zece mii de spănzurători). ăn temeiul insatisfactiei, doreste a ănlocui universul obiectiv cu cel al subiectului,