Când s-a renuntat la emisiunile Monicăi Lovinescu de la "Europa Liberă", am avut senzatia că în literatura română s-a stins lumina. (Ceva asemănător am mai simtit numai atunci când Nicolae Manolescu a abandonat cronica literară.) Si a trebuit să treacă mult timp până să mă obisnuiesc cu noua situatie.
Monica Lovinescu nu mi s-a înfătisat niciodată - asa cum li s-a înfătisat altora - ca o prezentă dictatorială si inhibantă în viata literară, ci ca un cititor ideal, cu o constiintă atotcuprinzătoare. Dacă există un asemenea cititor, fie si unul singur, merită să scrii. Dacă nu, nu.
Principala caracteristică a personalitătii Monicăi Lovinescu o constituie nu ambitia de a impune un punct de vedere, ci luciditatea. Este vorba de un refuz al "betiei de cuvinte" învătat de la tatăl său, care, la rândul lui, l-a învătat de la Titu Maiorescu. Lipsa de iluzii n-are, în acest caz, nici o legătură cu cinismul. În mod numai aparent paradoxal, lucida Monica Lovinescu este patetică, angajându-se existential în practicarea spiritului critic.
Poate rămâne cineva lucid chiar si atunci când vorbeste despre sine? Monica Lovinescu dovedeste că da, printr-o carte de memorii de multă vreme asteptată si de curând apărută, La apa Vavilonului. Memorialistei nu-i tremură de emotie mâna cu care tine stiloul atunci când îsi evocă propria copilărie. O priveste pătrunzător pe fetita care stătea fără să scoată un cuvânt în fata unui abecedar, în timp ce tatăl ei, unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai vremii, o îndemna să pronunte legat sunetele C-U-C. Scena, de un umor irezistibil, este antologică:
"Deasupra literelor era desenată o pasăre neagră privind cam fioros de pe ramura unui pom. C-U-C rostea tata calm, îndemnându-mă să repet după el: C-U-C. Silabiseam si eu, ce să fac? După vreo două-trei aplicatii practice, tata a hotărât brusc s
