Sala "Amfiteatru" a Teatrului National din Bucuresti, s-a dovedit neăncăpătoare fată de numărul mare al celor care au dorit să vadă spectacolul Companiei japoneze Nihon Buyo Shinko Zaidan. Ei au umplut până la refuz si scările si orice spatiu liber, ăn afara scenei.
Nihon Buyo, adică dansul clasic japonez, coboară ăn timp până ăn secolul VIII, originile sale aflându-se ăn arta dansatorilor de curte. Forma ăn care se prezintă el astăzi, a luat contur definitiv ăn ultimii ani ai epocii Meiji (1868-1912), dar această ăndelungată traditie continuă să evolueze creativ.
Un reprezentant de frunte al dansului clasic japonez Senzo Nishikawa, constient de faptul că Nihon Buyo este reprezentativ pentru teatrul japonez si pentru traditia culturală a Japoniei ăn ansamblul ei, a ănfiintat, ăn 1990, Fundatia Nihon Buyo. Ea urmăreste să promoveze dansul clasic japonez, socotit artă natională, atât ăn Japonia, unde este predat copiilor, tinerilor si adultilor, cât si pe toate meridianele lumii, unde se dau spectacole ănsotite de lecturi, proiectii si exercitii la care este invitat publicul, cum s-au petrecut lucrurile si la Bucuresti.
Prima si ultima piesă, interpretate de dansatoarea Yuka Mizuki, ne-au purtat ăntr-o lume tipic niponă, asa cum o cunoastem din pictura japoneză, artă majoră ăn Extremul Orient, care si-a pus amprenta si asupra dansului.
Chimonoul, evantaiul, chipul vopsit ăn alb, ca al claunilor europeni, pieptănătura savantă a perucii negre erau primele elemente vizuale care ne purtau ăntr-un univers puternic individualizat. Miscările, care se desfăsurau cu o lentoare de ralanti cinematografic, ne dădeau senzatia că urmărim o suită de personaje de pe un rulou de mătase sau hârtie, desfăsurat orizontal. Aceste miscări lente, oprite o secundă, două ăn câte o poză statică, ne dădeau si răgazul de-a admira rafinamentul colori
