"Căci ăti zic tie, vine focul, mă auzi?/Te aud si ce să fac eu,/ chiar dacă te aud ce să fac eu,/

Eu ce pot să fac eu?.../ Schim-bă-te ăn cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poti să te schimbi!"

Nichita Stănescu,

Daimonul meu către mine

ăntre ctitorii unei culturi sunt descoperitori, inventatori si exploratori. Nichita Stănescu este un inventator, tip artistic la fel de rar ca ăntemeietorul. Ca si Eminescu ăn cadrul romantismului european, poate mai transant chiar, Nichita Stănescu nu seamănă cu nimeni. Este propriul său reper. Apartinând principial structurii liricii moderne, ca retea abstractă a unei paradigme literare a secolului nostru, Nichita Stănescu impune prin originalitatea expresiei viziunii sale un sistem poetic insolit si inconfundabil, rămânând ăn constiinta cititorilor si acum, la mai bine de un deceniu si jumătate de la disparitia sa, unul dintre cei mai vii poeti ai literaturii române. Fiecare carte a sa a ănsemnat ăn viata deceniilor sapte si opt un eveniment, poetul dând ăntr-un interval relativ scurt de timp, 1960-1983, o operă care a schimbat fata poeziei românesti contemporane. Ea reflectă ăn acelasi timp, ăn filigran, mitologia dramaticei experiente a artistului de geniu vietuind ăn spatiul si timpul beznei si mizeriei totalitarismului postbelic românesc.

Poezia stănesciană reia traditia liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea ăn literatura autohtonă de la modernismul ănceputului de secol spre postmodernismul sfârsitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut ăn poezia românească, după ăntemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutatie a structurilor limbajului si viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Dacă pentru poetul modern existenta este o problemă de limbaj, cu Nichita Stănescu limbajul ăn