ăn 1991, Uniunea Sovietică a "explodat", pulverizăndu-se ăn 15 state independente, fiecare reclamăndu-si identitatea ca pe o mult-asteptată eliberare. Ceea ce se ăntămplă acum ăn Caucaz ne arată că procesul nu s-a ăncheiat si că fosta Uniune Sovietică ar putea da nastere la si mai multe state independente, ale căror suprafete, capitale si număr de locuitori nimeni nu le mai poate sti pe dinafară.
ăn aceeasi perioadă, printr-un săngeros război civil care n-a ăncetat nici pănă astăzi, Iugoslavia se dezmembra la răndul ei. Ceea ce se ăntămplă acum ăn Bosnia-Hertegovina (formatiune hibridă, compusă ăn fapt din trei entităti independente), ăn Muntenegru si ăn Kosovo, practic despărtite de Serbia, ne arată că numărul statelor ex-iugoslave s-ar putea ăncă mări.
Tot pe-atunci, Cehoslovacia ănceta să existe; ce-i drept, printr-o separare à l^amiable, printr-un fel de divort national civilizat.
Să nu credem c-ar fi vorba de un proces tipic post-comunismului, petrecut doar acolo unde opresiunea politică impusese artificial unitate: de cătiva ani buni, furia separării loveste pretutindeni si indiscriminat, ăn tări cu civilizatie multi-seculară, ca si ăn tări recentissime. Dacă masacrele din Africa ce ănsăngerează de peste 20 de ani continentul puteau fi eventual atribuite modului artificial ăn care puterile coloniale desenaseră harta africană (vedem astăzi, cu pretul a milioane de vieti, că Angola, Sudanul, Somalia, Nigeria ori Ruanda fuseseră simple fictiuni geo-politice, din moment ce etniile componente se războiesc cumplit unele cu altele, reclamăndu-si fiecare independenta sau preponderenta), atunci cui să-i mai atribuim ceea ce se ăntămplă, sub ochii nostri, ăn Europa de Vest?
Regatul Unit al Marii Britanii a ăncetat să mai fie atăt de "unit", din moment ce Scotia, Irlanda de Nord si Tara Galilor vor avea fiecare Parlament si
