Una dintre ideile cele mai socante legate de relatiile dintre personajul masculin si cel feminin, în raport cu obisnuintele literare de la începutul secolului al XX-lea, se află probabil în Femeia în fata oglinzii (1921) de Hortensia Papadat-Bengescu. Din păcate curajul autoarei se rezumă la expuneri teoretice, la ipoteze năstrusnice, personajele din această proză fiind suficient de conventionale ca să placă publicului anilor '20. Ideea, ivită în mintea Manuelei, tînăra fată care încă nu iubise, dar se pregătea pentru iubire, s-ar fi potrivit mult mai bine unui personaj feminin de vîrsta autoarei, care în 1921 avea aproape 45 de ani si era căsătorită de un sfert de veac. Este vorba de sotul ideal. Manuela propune ca o femeie să aibă, "după lege, doi bărbati" si anume "un bărbat de lux" si unul de toată ziua, "de purtare". Ea constată (ca outsider al institutiei maritale) că veteranii căsătoriei sînt în vesnică dispută pentru chestiuni mărunte, dar care se acutizează cu timpul, de pildă faptul că cei doi nu si-au putut armoniza termometrele interioare sau că ea e pasăre călătoare în timp ce el e sedentar înrăit. Solutia ar fi un sot de vară si unul de iarnă, un sot de voiaj si unul de popasuri, un sot solemn si unul jucăus etc.
De fapt ideea de bărbat de toată ziua si bărbat de lux e speculată de literatură sub alte nume: cel dintîi este sotul, cel de-al doilea este amantul, singura diferentă fată de ideea Manuelei fiind că numai unul este bărbatul "după lege".
Îmblînzitorul
Poezia medievală si biografiile reale sau fanteziste ale trubadurilor (vidas si razos) creează antiteza între cele două chipuri ale bărbatului, cel de sot sălbatic si cel de amant delicat. Cel dintîi e tiran în dragoste, supraveghează si pedepseste cumplit. Cel de-al doilea e slujitorul dragostei, veghează, îndură chinuri î
