Acum un an, chiar ăn această pagină, am scris despre festivalul DaKINO, asa cum apărea el "ăn oglinda TVR", ăntr-o serie de transmisii egale cu o revoltătoare vănzoleală anticulturală. Peste un an, surpriză: am primit o invitatie ăn juriul international al recentei editii (a 9-a). După ce, căteva editii la rănd, la România literară n-a sosit nici o singură invitatie la DaKINO, această invitatie ăn juriu mai ăntăi m-a amuzat: iată, conform traditiei autohtone, "ănjuri, deci existi!" ăn ceea ce mă priveste, n-am interpretat asa invitatia ăn juriu, nici ca o chemare ăn Piata Endependenti. Dimpotrivă, am privit cu o usoară invidie admirativă capacitatea organizatorilor (ăn frunte cu fondatorul festivalului, Dan Chisu) de a-si depăsi reactia subiectivă, ăn mod natural de antipatie, si de a invita, pe acel cineva care "a criticat", să privească lucrurile din alt unghi. Ceea ce s-a si ăntămplat.

Din perspectiva "juratului", vreme de sase zile, DaKINO a fost un clopot de sticlă ăn care nu mai ăncăpea nimic altceva decăt filmul. O "masină de vizionat", ăntr-un spatiu care, dacă ar fi renovat si reamenajat, ar fi cu adevărat competitiv - Palatul National al Copiilor, fost al pionierilor (deocamdată, betoanele sănt ănghetate, sălile sănt reci; cănd a intrat acolo, primul gest al lui Vittorio Taviani a fost să se zgribulească de frig!). Am văzut, ăn sectiunea scurt-metrajelor de fictiune, peste 60 de filme din lumea largă (cu preponderentă francofonă). Selectia "de fictiune" a fost una foarte bună. Zeci de filme s-au dovedit interesante si "de retinut", chiar dacă palmaresul nu avea să le retină. Orice selectie ănseamnă renuntare: de bună seamă că fiecare jurat a avut "filmele lui", la care, pănă la urmă, a trebuit să renunte.

Am renuntat, de pildă, la Pămăntul făgăduit (ăntr-un salon de spital, ăntr-un pat, un bărbat firav scrie ăntr-un jurnal: